Doar ce selectam fotografii pentru postarea restantă pentru Facebook – cea cu lucrările de săptămâna trecută. Nu că ar fi obligatoriu să fac un astfel de tur de forţă de a selecta şi aşeza toate capturile pe albume (de obşte în funcţie de temă şi grupă), dar în ceea ce priveşte Laboratoarele de Talente, am gândit că frumos şi corect ar fi să aplic lucrurile cu care mi-ar plăcea să fiu servită, la rându-mi. De fapt, cine a trecut pe la noi, cunoaşte; uşile atelierelor mele nu stau închise, ba putem fi vizitaţi şi observaţi chiar în mijlocul cursului. Dar, ca părinte de cursant, spre exemplu, cu siguranţă m-ar bucura câteva imagini cu lucrările copilului meu şi, de ce nu, cu atmosfera de lucru din atelierele respective.
Aşadar răsfoiam fotografii, vă mărturisesc, cu un feeling diferit la fiecare în parte.
“Uite aici pe Cornelia, poate cel mai pasionat copil ce mi-a păşit pragul până astăzi. Poate o viitoare artistă. Are toate datele şi, mai important decât atât, are şi toate şansele; nu are numai mână bună, dedicaţie şi pasiune pentru lucru, pentru culoare, pentru descoperirea materialelor –aici vă închipuiţi, sper, ce multe îmi spune un copil care plescăie de plăcere când combină culori, care testează totul, care aproape le gustă, care vine la curs cu lucrări făcute acasă, nu în ultimul rând un copil care, în afara celor două ore de curs, mai rămâne încă una în atelierul alăturat, mama ei aşteptând-o cuminte în anticameră, pentru că “nu a terminat” sau pentru că pur şi simplu mai vrea – deci Cornelia nu are numai toate datele pentru un viitor artist (designer, pictor, architect, în fine, orice îşi va dori ea în direcţia asta), are şi susţinere; PE MAMA EI!”
Cu acest gând mulţumitor răsfoiesc, în continuare, fotografii. Dau de Denisa, micuţa Denisa care la ultimul curs a exclamat, cu cea mai naturală mină, fără să vrea să impresioneze pe nimeni, fără să ştie dacă o aude cineva măcar; “mmmm, ce-mi place mirosul de lut umed!”.
Sau Irina, care se supără că îi dau pauză. Şi care, la cei 6 ani ai ei, nu simte cum trec cele două ore de curs lipite.
Fetiţa mea, care chiar dacă nu are deocamdată o aplecare deosebită spre finisarea formei, desenează şi modelează idei, sirene, pisici dormind sau în mişcare, toate în regim de speed drawing. Şi care se bucură de Laboratoarele de Talente cum se bucură alţii de Disneyland.
Miruna, pentru care absolut fiecare detaliu din lucrare este important. Pentru care prea uzitatul “merge şi aşa” pur şi simplu nu funcţionează!
Andrei (8 ani), care desenează şi modelează cu o lejeritate „improprie” vârstei lui. Adică BINE!
Dragoş, care, chiar dacă are 13 ani, vârsta la care cu siguranţă e mai cool să pari impasibil, nu-şi ascunde bucuria şi curiozitatea de a face, de a afla, de a exersa…
Traian, cel serios şi cu drag de haşură.
Raluca, de doar 5 anişori, care desenează şi modelează (impecabil pentru vârsta ei) cu zâmbetul pe buze.
Alexia, despre care sunt destul de sigură că nu prea îşi conştientizează forţa şi linia în desen.
Şi mai sunt. Se ştiu şi ei, pe unii dintre ei îi ştiţi şi voi.
Sigur, mai sunt şi copii care, în timpul cursului, întreabă “cât este ceasul”. Uneori e de bine, alteori nu. Unii vor să apuce un anumit stadiu al creaţiei, să se încadreze în timp (să se asigure că “termină”, spre exemplu, până la finalul cursului), alţii vor să plece degrabă către promisiuniile primite sau pe care şi le-au făcut lor înşişi; o joacă în parc, sau pe tabletă poate, o întâlnire mult aşteptată cu un verişor..
Acum n-aş vorbi despre persoane ca despre nişte vase goale, aş vorbi mai ales despre ce se află în ele. Mai exact despre potenţialul lor şi-n egală măsură despre cum este acesta susţinut „din afară”.
Ajunsă în punctul ăsta, cam trebuie să recunosc; că nu, nu totul este roz.
Este trist când un copil de 12-13-14 ani descoperă abia când ajunge la mine “că poate”. Că ar avea ce-i trebuie. Ce să fi fost pe drumul lui până aici? O descurajare? Prea multe distrageri?
Trist când un copil cu potenţial renunţă. De lene. Că “e departe”. Că e “prea devreme”.
Trist când copilul poate (şi poate chiar mult), când copilul chiar vrea, dar nu este lăsat.
Trist şi viceversa.
Trist, foarte trist când copilul are talent dar, dincolo de cursurile din cadrul Laboratoarelor de Talente, nu şi-l exersează absolut deloc.
Chiar tragedie, aş zice, când încă se perpetuează prejudecăţi din registrul lui „arta nu e de viitor/ artist = muritor de foame” spre descurajarea copilului talentat. Dar nu mai dezvolt aici, ştiu sigur că am mai făcut-o deja…
Şi dacă tot mi-am permis, astăzi, această postare fără periuţe, trebuie să recunosc încă o dată că tocmai “albastrul” acesta, în pragmatismul meu defect, m-a ajutat să decid că nu vreau cât mai mulţi cursanţi, ci pe cei mai pasionaţi.
Apropo. Cunoaşteţi asemenea copii care n-ar lăsa un “amărât” de creion grafic din mână pentru o tabletă new age? Trimiteţi-i neapărat la mine, la Laboratoarele de Talente, indiferent de posibilităţile lor materiale. O să facem treabă bună.
LABORATOARELE de TALENTE 
